Mi-e dor şi doare.

Totul devenea mai negru si mai stresant odata cu trecerea timpului, si inima mea se innegrea. Simteam cum glandele mele lacrimale se umflau si in cele din urma, cum explodau. Cascadele roiau pe fata mea iar ochii mei devenisera atat de rosii precum sangele inchegat. Era intunecat si sumbruş umed si taiosş si un vant aprig imi urzica fata. Atunci mi-am dat seama ca ma aflu pe un teritoriu necunoscut. Inima mea.  Eram atat de dezorientata incat aveam nevoie de o harta pentru a ma cunoaste pe mine insami. Timpul trecea iar eu ma adanceam tot mai mult in negru, si-mi era din ce in ce mai greu sa imi revin, sa vad lumina, ultimul far care mai stralucea. Peronul inimii mele era pustiu, si ca de fiecare data trenurile stateau cateva ore, si dupa isi luau adio fluierand, cu lumea care se impingea, simtea, si se calcau in picioare. Se impingeau ca sa ma faca pe mine sa sufar, stiu asta.
Dar o sa-mi treaca, pentru ca si eu sunt la fel ca ceilalti. Rea, cruda, orgolioaso, indiferenta, si pisaloaga. This is me!

Shit, pe cine pacalesc?