Rutina.

Mă înec în fiecare dimineaţă cu griul cotidian ce mă coboară uşor în subsolul sumbru al semidepresiei! În fiecare dimineaţă e nevoie de aceeaşi cafea tare, înecată probabil în prea mult fum de ţigară, să îmi dea motiv să mai plutesc încă o zi prin oraşul ăsta ce-mi devine cameră de gazare... da.. probabil sunt uşor drastică , dar dacă nu sunteţi conştienţi că ne pierdem minţile în tonele de dioxid de carbon şi alte emisii toxice ce "inima" oraşului ni le bagă pe gât cu atâta nonşalanţă, sunteţi pur şi simplu orbi. M-am săturat să deschid geamul dimineaţa şi să-mi intre triumfător în cameră mirosul gazelor de eşapament în timp ce privesc cum soarele răsare undeva de sub blocul (casă nu-i pot zice) vecinilor ... m-am săturat să-mi zgârii timpanele cu claxoanele lor stupide... şi să fac slalom printre fiare mişcătoare.. m-am săturat să umblu o jumătate de oră să pot citi o carte pe o bancă într-un parc... cred că nici băncile nu se simt bine în beton ...
Mă simt sufocată din toate părţile .. asfaltul mă strânge la picioare, în timp ce combinatul muşcă din soare iar gazele maşinilor fug cu copacii mei! Gunoiul ne înconjoară pe fiecare în parte şi ne ameninţă că ne înghite.. aşa că .. cred că ar fi cazul să facem ceva! Sau să fugim în munţi... ce a mai rămas din ei.. omul... nu intru şi în capitolul ăsta!