M-am învăţat să trăiesc rece şi gol şi sumbru şi solitar, în aceleaşi parcuri însângerate de dorinţa de bine, fără a-i păsa cuiva. Unica zare pe care o pot privi este dezamăgirea şi întruchiparea răului aici, pe Pământ. Mă doare, dar şi nepăsarea mă-nconjoară ca şi cum ar exista o singură fiinţă aici., Eu.
El era singurul care mă mai iubea, şi priveam de pe nisipul umed, şi plumb şi groază cum marea mi-l smucea din mâini şi nu puteam să fac nimic. Mi-l lua încet şi scârţâind tocmai ca să sufăr. Şi valurile se băteau din superioritate. Spuma lor devenea neagră , iar sângele Lui creau fantezii de absolut şi fantezism. Lacrimile îmi cutremurau faţa şi mă îngreunau. Părul nu-i mai flutura, braţele nu mai îmi inspirau ferocitate.
Eram doar eu şi goliciunea mării îndurerate.
ps. Tot tind să cred că marea-i lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
cafea cu lapte.