De multe ori ne dorim sa ne cunoastem viitorul, sa stim cand vom mai rade, cand vom mai plange, din cauza cui, de ce, unde, cat. Intrebari vitale si esentiale care ne sfasie existenta pe pamant. Ne intrebam unde duce snurul acesta greu de care tot tragem . Viaţa. Şi deseori simţim că e sfârşitul, şi deseori ne înnecăm în gânduri şi lacrimi ascunse. Ne-am obişnuit aşa. Acri, orgolioşi, goi, insensibili, imaturi, inferiori. Şi ne este bine aşa. Atât de bine încât nu facem măcar un pas pentru a ne schimba.
Dimineaţă în frigul dăinuitor şi dominant m-a salutat nostalgia şi amintirile. Şi mi-e dor ...
Aş mai vrea să privesc pe fereastră şi să văd fericire şi demnitate. Acum văd parcul solitar unde fericirea nu mai există. Şi mi-e dor...
Vorbele tale încă mă sufocă radical şi indirect prin efemera lor plăcere de a mă simţi inferioară şi nebună. E atât de goală şi incompletă inima încât nici n-o mai pot asculta. Vorbele tale au rămas ca nişte matrici bine calculate şi bine gândite peste suflet.
Şi mă gândesc câteodată că poate eu am fost de vină, că poate eu şi tu şi noi ne-am pierdut în integrale şi module complet necunoscute. Ne-am calculat ariile orgoliului şi ne-a ieşit prea pozitiv. Da, da iubitule. Prea pozitiv. Încă încercăm continuu să ne cunoaştem şi primim acelaşi rezultat nesimţit. Căutăm să ne refugiem unul în altul, cunoaştem atitudini şi cuvinte noi, care ne fac mai vulgari şi mai apatici ca niciodată. Care ne fac învingători cu noi înşine. Confuzii şi ghinioane aşezate unele peste altele cu dureri mai profunde decât altadată.
Marea este ultima care încă mă înţelege şi plânge şi se zbate odată cu mine. Şi nu mă dezamăgeşte, nu mă descurajează, este defapt ideala mea fantezie ascunsă.
Şi totuşi reuşim să ne învârtim între aceleaşi ironii şi minciuni în fiecare zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
cafea cu lapte.